Pescuitul este activitatea de capturare a peștilor sau a organismelor acvatice. Este o practică foarte veche care datează de peste 40.000 de ani.
Poate fi practicat de pe malul mării,al lacului sau de-a lungul râurilor, precum și în larg.Încă din secolul al XIX-lea barcile au făcut posibilă prelucrarea produselor pescărești, acesta este pescuitul industrial. Pe lângă faptul că este o activitate care contribuie la alimentație pescuitul modern poate fi și o activitate sportivă.
Potrivit statisticilor numărul pescarilor este estimat la 38 de milioane. Pescuitul și acvacultura asigură locuri de muncă directe și indirecte pentru peste 500 de milioane de oameni.
Preistorie
Pescuitul este o activitate umană foarte veche a cărei practică este atestată în urmă cu aproximativ 40.000 de ani.Cultura și tehnologia neolitică s-au răspândit în întreaga lume între 4000 și 8000 de ani în urmă. Odată cu noile tehnologii în agricultură și olărit au apărut formele de bază ale principalelor metode de pescuit, care sunt parțial folosite și astăzi.
Săpăturile preistorice fac posibilă găsirea de oase sau solzi. Analiza oaselor arată că oamenii consumau în mod regulat pește. Metodele de pescuit au fost parțial reconstruite, variind de la captura manuală, harponare sau metode mai sofisticate, cum ar fi capcanele pentru pești.
Antichitate
Nilul este un râu extrem de bogat în pești, care făceau parte din dieta de bază la acea vreme. Egiptenii au inventat diverse unelte și tehnici de pescuit și acestea sunt ilustrate clar în scene de morminte, desene și papirusuri. Pentru pescuit erau folosite bărci simple din stuf. S-au folosit plase țesute, coșuri din ramuri de salcie, harpoane și pescuit (cârligele având lungimea între opt milimetri și optsprezece centimetri).
Perioada contemporană
În secolul al xix-lea au început să apară pescarii sportivi. Pescuitul este din ce în ce mai popular și devine o activitate de agrement.
Importanța pescuitului în economia anumitor țări ( Islanda , Japonia etc.) și în zonele de coastă în general este foarte semnificativă. Pescuitul se dezvoltă ca industrie în sine. Cu toate acestea este amenințată de dificultatea gestionării stocurilor de pește, iar organizațiile internaționale atrag atenția asupra riscurilor legate de pescuitul excesiv.
Industrializarea crescândă a pescuitului încă din secolul al xix-lea a făcut țările europene dezvoltate să conștientizeze impactul ecologic al pescuitului . Riscurile de supraexploatare cauzate de cresterea tonajului navelor si a numarului acestora precum si de imbunatatirea uneltelor de pescuit, se manifesta prin constituirea organismelor stiintifice, Consiliul International pentru Explorarea Marii creat in 1902 si Institutul pentru Exploatarea Mării (strămoșul lui Ifremer ) creat în 1918 în Franța.
Aceste organizații științifice au contribuit în anii 1930 la stabilirea inițiativelor naționale și la semnarea acordurilor bilaterale sau multilaterale în vederea stabilirii unui pescuit durabil.
Procesul de codificare internațională a dreptului pescuitului a început în 1958 odată cu semnarea la Geneva a Convenției privind pescuitul și conservarea resurselor vii din marea liberă iar de atunci a continuat cu ratificarea convențiilor internaționale privind dreptul de a pescui în mare.
Această ratificare este însoțită în mod regulat de politici (cum ar fi Politica comună în domeniul pescuitului care stabilește reglementări din anii 1970) și promulgarea de noi legi naționale care alocă competențe pentru gestionarea resurselor piscicole . Au fost create numeroase organizații naționale și internaționale pentru a asigura respectarea acestor reglementări.
Numărul bărcilor de pescuit a crescut de la 1,7 milioane în 1950 la 3,7 milioane în 2015. Încă un milion de bărci de pescuit suplimentare sunt planificate înainte de 2050. În 2016 în lume au fost capturate 90,9 milioane de tone de pește, ceea ce constituie o aproape cvadruplare față de 1950 și duce la o scădere îngrijorătoare a populaţiilor de peşti.
