Într-o dimineață blândă de vară, când soarele abia îndrăznea să-și strecoare razele printre frunzele dese ale sălciilor, un bătrân pescar pe nume Moș Ilie cobora poteca bătătorită care ducea la malul râului. Era locul lui de liniște, acolo unde timpul părea să încetinească și unde fiecare clipă avea miros de apă curată, pământ reavăn și răcoarea dimineții.
Avea undița veche din lemn de alun, lustruită de ani de mângâieri, și o cutie de metal ruginită în care păstra râmele, culese cu o seară înainte de sub pietrele din grădină. Râul curgea domol, limpede ca gândurile negrăbite ale omului care venise acolo nu doar să prindă pește, ci să prindă tihna.
Se așeză pe un trunchi de copac prăbușit, cu picioarele goale în nisipul rece. Trase aer adânc în piept și ascultă: un strop de apă căzând de pe o frunză, un cuc răgușit chemând din pădure, foșnetul ierburilor înalte legănate de vânt. Toate sunetele acelea se topeau într-un fel de muzică tăcută, pe care doar cei care știu să tacă o pot auzi.
Aruncă firul cu mișcare lină, fără grabă. Nici nu conta dacă va prinde ceva. Dar după câteva clipe, pluta se scufundă ușor. Trase încet, cu răbdare, și simți în palmă zvâcnirea unei vietăți mici, dar vii. O mreană argintie, cu solzi sclipind în lumina zorilor, se zbătea ușor în cârlig. O privi cu un zâmbet blând, apoi o eliberă înapoi în apă.
– Poate mâine ne vom intalni din nou, zise el încet, ca și cum ar fi vorbit cu râul.
Pentru el, pescuitul nu e despre pradă, ci despre liniște, despre legătura cu natura și despre amintirile pe care le lasă valurile.
